INVATATURI

Sfantul Nectarie din Eghina despre prietenie, chipul prietenului adevarat si al celui nesincer si lingusitor, “cel mai abject dintre toti oamenii”

Despre prietenie

Prietenia este iubirea sufletului sanatos fata de un alt suflet sanatos. Prietenia este sfanta, curata, nevinovata, fidela, neschimbatoare, sincera, temerara, adevarata, vesnica. Prietenia este o virtute, pentru ca isi are salasul in ethos si in buna educatie a sufletului sanatos; caci nu se uneste decat cu virtutea si este iubitoare de virtute, imbratisand-o si ramanand cu ea in veci. Prietenia, ca virtute, se lasa atrasa de ceea ce-i este asemenea si isi afla odih­na in virtutile care se inrudesc. Prietenia este legatura dintre suflete asemanatoare. Este o patimi­re a sufletului drept-cugetator, care se leaga printr-o iubire puternica de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinta, intr-o singura realitate, sufletele care prin firea lor au tendinta sa fie despartite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Priete­nia este un anume fel de placere morala care indul­ceste sufletul. Prietenia indura orice, prin compasi­une si solidaritate. Aristotel a spus:

„Prietenia este un suflet care locuieste in doua trupuri“.

Prietenia este mai puternica decat iubirea nascuta din inru­dire, fiindca iubirea din inrudire este rodul necesi­tatii, pe cand prietenia apartine liberei alegeri. Prietenia impune evlavia fata de cele pe care prietenii le considera a fi sfinte, curatie in modul de vietuire, integritate in ceea ce priveste deprinderile morale, fidelitate in caracter, statornicie in decizii, sinceritate in cuvinte, indrazneala in sustinerea a ceea ce este corect si folositor si in a spune adevarul. Prietenia este sustinatoarea pe pamant a bunastarii si fericirii a doi oameni buni, pentru ca prietenia nu poate sa se nasca prin firea ei decat intre oameni buni. Platon spune:

„Prietenia este armonia in cuget, cat priveste rele bune si drepte, alegerea aceluiasi mod de viata, a aceluiasi fel de gandire in ceea ce priveste optiuni­le [de viata] si faptele, unirea in cuget in ceea ce priveste impreuna-vietuirea in respect, partasia atat la bine, cat si la rau“.

Exista trei feluri de prietenie: in acord cu virtu­tea, din interes si din obisnuinta, dar cea mai buna este cea in acord cu virtutea; pentru ca cea mai sta­tornica iubire este cea intemeiata pe virtute.

Chipul prietenului

Prietenul este un om bun, cu suflet sanatos, care cugeta cele drepte, fiind iubitor de virtute, integru in ce priveste deprinderile sale morale, fidel iubirii, sincer in cuvinte, statornic sufleteste, sfetnic vrednic, curajos, iubitor de adevar si dreptate. Prietenul, este asemenea [in toate] celui cu care se afla intr-o legatura de prietenie; socoteste ca bucuria prietenu­lui este si bucuria sa, iar tristetea acestuia este propria sa tristete; avand o sensibilitate deosebita, sim­te starea de spirit a prietenului si indura, la randul sau, ceea ce patimeste acesta; pricepe inainte ca prietenul sa-i faca marturisirea si alearga in ajutorul lui inainte ca acesta sa-l roage; se ofera fara preget spre a-l ajuta in lucrurile lui si-l sprijina atunci cand este in primejdie. Prietenii prietenului sau sunt si prietenii lui, iar dusmanii acestuia sunt si dusma­nii lui; sare in apararea prietenului sau si se pune in pericol pentru el. In trupul lui se afla salasluindu-se sufletul prietenului sau. Este un sfetnic bun, spune intotdeauna ceea ce este folositor si se ingrijeste de cinstea si renumele prietenului; cele pe care priete­nul lui le socoteste sfinte sunt sfinte si pentru el si respecta cele pe care prietenul sau le socoteste a fi vrednice de cinste. Prietenul adevarat este un acoperamant puternic, si cel care-l afla, afla o comoara. Prietenul este cel mai de pret dintre toate. Prie­tenul adevarat este bogatie nepretuita, mai de cinste decat oricare dintre cele ce pot fi dobandite; nu exista masura pentru frumusetea lui. Prietenul, atat in necazuri, cat si in imprejurarile fericite ale celui care-i este prieten, ramane acelasi. Prietenul adeva­rat aduce lauda celor vrednice de lauda si le acuza cu indrazneala pe cele de necinste.

Euripide spune:

„Prietenii nu au nimic exclusiv al lor – cei care au ajuns sa fie [prieteni] cu adevarat -, ci toate lucrurile le sunt comune. Nimic nu este mai bun decat un prieten sincer. Sfatul lui este mai puternic decat un medicament, vindecand sufletul ranit si inima intristata a prietenului; cuivintele sale sunt remedii datatoare de viata. Prietenul cel bun poate sa faca bine atat sufletului, cat si trupului prietenului sau. Prietenul bun si-a pus sinele pentru toate cate lipsesc celui pe care-l socoteste prieten, si atunci cand i se face bine, arata recunostinta, iar cand [celalalt] greseste, incearca sa indrepte deplin [greseala]. Prietenul ajunge sa fie cugetul, simtirea si ochiul celui socotit prieten. Prietenul este perso­nificarea virtutii. Nu este cu putinta ca cel care este prieten sa fie rau“.

Sfantul Grigorie Teologul spu­ne:

„Prietenul credincios este o comoara insufletita o gradina imprejmuita, un izvor pecetluit care se deschide din vreme in vreme pentru a te impartasi de el; nu pot sa-i numesc prieteni decat pe cei care sunt buni cu adevarat si care s-au imprietenit cu noi pe temeiul virtutii“.

Despre prietenul nesincer

Prietenul nesincer este un om interesat, neiubi­tor, viclean, egoist, ipocrit, purtand masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei; minte atunci cand spune ca sustine prietenia, si ascunde viclesug inauntrul lui cand vorbeste despre devotament. Are pretentia ca prietenii sa-l aju­te, dar el insusi refuza sa-si ofere sprijinul atunci cand prietenul i-l cere, inventand o mie de pretexte. Isi arata prietenia atunci cand prietenului ii merge bine, dar la necaz se dezice de el. Isi aduce aminte de el atunci cand ii merge bine si vrea sa afle Il evita si il blestema; il acu­za ca a ajuns in necaz din cauza neroziei; iar daca acela a cazut in vreo boala, il uita, si daca se afla la ananghie, isi intoarce fata de la el; cand [prietenul lui] ajunge intr-o stare umila, il defaimeaza si cand devine sarac, il trece cu vederea, iar vazandu-l fla­mand, nu-i poarta de grija si nu face milostenie cu el nici cand este gata sa moara. Unul ca acesta este un prieten nesincer.

Despre prietenul viclean, rau si pervertit

Prietenul viclean este un om de nimic si pericu­los. Acesta nu are nimic sanatos in sufletul lui; pen­tru el, nimic nu-i sfant, nimic cuvios; este necredincios, rau, viclean, pervertit; dispretuieste since­ritatea, pe buzele lui poarta viclesug si minciuna; cugeta la cele viclene, iar inima sa cerceteaza cele de rusine; cuvintele lui sunt lingusitoare si gandurile inselatoare. In vorbe isi arata prietenia, dar intr-ascuns planuieste impotriva celui socotit prieten. Isi defaimeaza prietenul si cu flacara vicleniei raspandeste rautati [despre el]; cu privirea incordata, cugeta cele necinstite si buzele lui vor fi mereu de partea raului. Acesta este un cuptor de rautati pentru prieten; in fata aceluia, isi indulceste graiul si in cuvinte isi arata exagerat admiratia fata de el, dar mai apoi gura sa isi va retrage spusele si vorbele lui vor zamisli multa sminteala.

Prietenia celui rau si viclean este mai cumplita decat dusmania, pentru ca de aceasta din urma te poti feri, pe cand de [prietenia celui rau] nu; priete­nul viclean nu difera cu nimic de ucigas, pentru ca amandoi fac raul intr-ascuns. Prietenul viclean esta nesatul; chiar de si-ar distruge cu totul prietenul, tot nu s-ar satura; este sfruntat pentru ca, desi face rele uneltind si destramand casa celui care s-a increzut in prietenia lui, nu-i este rusine sa poarte pe buze numele prieteniei si sa i se infatiseze aceluia ca prieten, desi il uraste fara masura. Este nemilos, pentru ca viscerele celui viclean nu pot suporta prietenia. Prietenia „prietenului” rau este asemenea ruginii: il roade pe prieten cat timp este in viata.

Despre lingusire

Lingusirea este o rautate respingatoare, ascun­sa sub masca prieteniei; lingusirea este o mangaiere amagitoare si se manifesta in cuvinte ca prietenie si bunavointa, si ca ravna pentru cele care nu au nici o valoare. Deasupra lingusirii, ca si deasupra mormantului, se afla scris doar numele prieteniei. Lingusirea este un viciu al sufletului pervertit, care este bolnav si n-are nimic teafar in el; este vicleana, nu are nimic sfant, este nesincera si inselatoare. Lingusirea strica sufletele care o ingaduie.

Caracterul lingusitorului. Lingusitorul este un om pervertit, josnic si de nimic; dezmiarda sufletele slabe, iar cuvintele lui sunt inselatoare; fagaduieste pri­etenia si se preface ca ofera loialitatea desavarsita, in timp ce inima lui uraste, gura sa vorbeste despra intensitatea iubirii; il inalta pe cel pe care-l linguses­te pentru cele vrednice de blam si osandeste calitatile celor virtuosi si cele vrednice de lauda; subre­zeste acuitatea gandurilor sufletului si nu lasa sa se vada adevarul lucrurilor. Lingusitorul ii fericeste pe cei care traiesc in desfatari si ii admira pe cei care-si risipesc bogatiile in desfranari; le lauda cugetarea si le slaveste priceperea mainilor; sustine ca neinfranarea este o virtute si numeste prostia cea mai de pe urma stiinta si intelepciune. Il lauda pe barbatul care nu-i vrednic de bogatia [sa] si-l batjocoreste pe cel bun care traieste in saracie; ii admira pe oameni de dragul pricopselii si-n fata lor calca in picioare pe cele demne de admiratie. Lingusitorii ii amagesc, sub aparenta cuvintelor bune, pe cei lipsiti de rauta­te si fac tot ce le sta in putinta spre a pune stapanire pe ei. Fericindu-i, ii duc in ratacire si le tulbura calea vietii. Sunt mai vicleni decat vulpea si mai rai decat corbii, pentru ca prin viclesug si amagire strica si murdaresc sufletele celor necugetati; folosesc felu­rite mijloace si nu sunt decat niste profitori. Plutarh spune ca nici un soi [de oameni] nu este mai vicios decat cel al lingusitorilor, ce reusesc foarte repede si cu mult succes sa-i ingenuncheze pe tineri. Sfan­tul Vasile cel Mare afirma despre lingusitor:

„Lin­gusitorul, cata vreme are dumicatul in gura sa, lau­da, maguleste, admira, dar de indata ce se ridica de la masa, isi arunca blestemele, asemenea pietrelor, asupra celui pe care putin mai devreme, datorita stomacului, il adora ca pe Dumnezeu“.

Lingusito­rul necinsteste si jefuieste cele ce apartin altora; il binecuvanteaza cu glas mare pe prieten dimineata, iar seara il blesteama si este gata ca, slujindu-se de vorbe frumoase si binevenite, sa-i ia [pana] si haina de pe el.

Antistene spunea:

“Mai preferabil este sa cazi intre corbi decat intre lingusitori; cei dintai iti vata­ma trupul, cei de pe urma iti pervertesc sufletul“.

Sfantul Vasile cel Mare il compara pe lingusitor cu un miriapod:

„Se zice ca, asa cum miriapodul isi schimba culoarea dupa locul in care se gaseste, la fel si lingusitorul isi schimba cugetul in functie de opi­niile celor in a caror companie se afla“.

Lingusitorul este cel mai abject dintre toti oamenii.

Despre erosul [trupesc]

Erosul este o patima a sufletului molatic, ce se naste din privirea iscoditoare. Erosul se manifesta ca exacerbare a unei dorinte irationale, care ia fiinta naste cu repeziciune in suflet, dar se potoleste foarte incet. Erosul, odata ce se iveste, arde inima ase­menea unei flacari si nu se stinge grabnic, fiind intetit de fantezia care inchipuie si plasmuieste imagi­nea persoanei iubite. Atunci cand erosul cuprinde sufletul, nu mai lasa loc nici pentru hrana. Cand afla un suflet care nu este aparat, erosul il subjuga cu totul si-l convinge sa le dispretuiasca pe toate cele­lalte, facandu-l sa nu fie interesat decat de el. Ero­sul misca sufletele necugetate spre pierderea mintilor si nebunie, pentru ca inchipuirea lor fara nici o stavila hraneste flacara, care seduce mintea. Atunci cand asalteaza un suflet rational, erosul se stinge inainte de a perverti mintea; pentru ca acesta, fiind propriul sau stapan, nu ingaduie sa fie fermecat de inchipuire. Erosul ia in stapanire sufletele care sunt lipsite de erosul dumnezeiesc si sufera de tristete in singuratatea lor; caci inima, plasmuita fiind pentru a iubi, nu poate sa ramana nesimtitoare fata de eros, daca mai intai nu va fi ranita si cucerita de dragos­tea dumnezeiasca. Erosul [lumesc] nu poate sa ia in stapanire inimile care au fost ranite de erosul dum­nezeiesc, pentru ca erosul dumnezeiesc le-a impli­nit orice dorinta si nimic n-a lasat pustiu.

Plutarh spune despre eros ca este o fiara care are drept gheare si colti, cu care sfasie inima, neincrede­rea si gelozia. Patimile celor indragostiti sunt urma­toarele: iubesc, dar si urasc, il doresc pe cel pe care-l iubesc, cand este absent, dar atunci cand este pre­zent, sunt cuprinsi de frica [din cauza lui], lingu­sesc, dojenesc, mor inainte de vreme, ucid, isi doresc sa nu fi simtit iubirea, dar nu doresc sa inceteze sa iubeasca, vor sa fie liberi [de patima], dar staruie in robia lor. Lucrurile de mai sus fac ca acestei patimi sa-i urmeze nebunia.

(din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

 

“ Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, atunci toate scrierile ortodoxe nu-ti vor fi de niciun folos”. Cum e afectata viata duhovniceasca de nevoile psihologice si de imaturitatea emotionala a tinerilor?

“Educatia contemporana din scoli accentueaza asprimea, raceala si incapacitatea de a judeca ce e mai bun si ce e mai rau - relativitatea totala, care il zapaceste pe om si-l ajuta sa se acomodeze cu lumea apostaziei…” 

 

Nici un izvor de invatatura nu trebuie trecut cu vederea in pregatirea pentru marea batalie a vietii, si se poate dobandi ceva bun si de la scriitorii pagani, daca ii folosim cum se cuvine. Despre vestitul Moise se spune ca a deprins intelepciunea din stiinta egiptenilor si astfel a ajuns la contemplarea Celui Ce Este. Mai apoi si Daniil, la Vavilon, s-a inteleptit intru filosofia haldeilor, ajungand a pricepe Dumnezeiasca invatatura. [...] [Dar]nu trebuie sa luam toate fara osebire, ci numai cele ce ne sunt de folos. Ar fi spre rusinarea noastra daca, in privinta mancarii, am lepada cele vatamatoare, iar cele ce tin de invatatura nu ne-am griji de cele ce tin sufletul viu, ci, asemenea paraielor de munte, am matura tot ce se intampla sa iasa in cale. (Sf. Vasile cel Mare, †379[1] )

Nu cu foarte multi ani in urma, un tanar doritor sa imbratiseze viata monahala s-a dus la Muntele Athos. Aici, stand de vorba cu cinstitul igumen al manastirii in care voia sa stea, i-a spus:

„Cuvioase parinte, inima mea arde dupa viata duhovniceasca, dupa nevointa, dupa neintrerupta partasie cu Dumnezeu, dupa ascultarea de un Batran! Invata-ma, te rog, cuvioase parinte, cum sa sporesc duhovniceste!”

Indreptandu-se spre raftul cu carti, igumenul a scos un exemplar din… David Copperfield de Charles Dickens:

„Citeste asta, fiule!”

„Dar, parinte“, obiecta tanarul tulburat, „cartea asta nu este decat sentimentalism victorian heterodox, un produs al robiei apusene! Nu este ceva duhovnicesc; nu este nici macar ortodoxa! Eu am nevoie de scrieri care sa ma inveteduhovniceste!“

Igumenul a zambit si a spus:

„Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, omenesti si crestinesti, si nu vei invata sa privesti viata la fel cu micul David - cu simplitate, bunatate, caldura si iertare - atunci toate scrierile duhovnicesti ortodoxe nu-ti vor fi de nici un folos”[2].

Parintele Gherman spunea cu placere aceasta poveste, intemeiata pe o intamplare adevarata, mai ales cand statea impreuna cu fratii in jurul mesei din trapeza. El insusi traise ceva asemanator cand, pe la nouasprezece ani, Parintele Adrian i-a spus sa citeasca romanele rusesti clasice. El tanjea dupa convorbiri „duhovnicesti”, insa Parintele Adrian aducea mereu vorba despre un anume personaj sau despre o idee din operele lui Dostoievski, Goncearev etc.

Din experienta sa cu tinerii, Parintele Serafim a inteles cata intelepciune era in spatele purtarii Parintelui Adrian si a igumenului athonit pomenit mai sus. Intr-un eseu intitulat „Formarea sufletului“, el articula cu grija filosofia ortodoxa din spatele acesteia:

„Este bine stiut faptul ca educatia tinerilor de astazi, mai ales in America, nu reuseste sa provoace un raspuns adecvat fata de cele mai inalte expresii ale artei, literaturii si muzicii umane. Ca urmare, tinerii se formeaza la intamplare, sub infuenta televiziunii, a muzicii rock si a altor manifestari ale culturii (sau— mai degraba ale anticulturii) actuale; din pricina acestei stari de fapt, dar si ca urmare a ei – si mai ales din pricina absentei oricarei idei constiente la parinti si profesori despre ceea ce este viata crestina si despre cum ar trebui sa fie crescut un tanar din acest punct de vedere – sufletul celor ce supravietuiesc anilor tineretii este cel mai adesea un desert emotional, vadind in cel mai bun caz lipsuri in ce priveste atitudinile fundamentale fata de viata, socotite odinioara firesti si indispensabile.

Putini mai sunt in stare astazi sa-si exprime limpede emotiile si ideile si sa se confrunte cu ele in mod matur: cei mai multi nu stiu nici macar ce se intampla inlauntrul lor. Viata lor se imparte in mod artificial intre munca (si prea putini sunt in stare sa puna partea lor cea mai buna, sa-si puna inima in ea, fiindca este «doar pentru bani»), joaca [distractie, n.n.] (in care multi vad «adevaratul sens al vietii») religie (de obicei, nu mai mult de un ceas sau doua pe saptamana) si asa mai departe, fara vreo unitate care sa dea sens intregii vieti. Foarte multi, gasind ca via­ta de zi cu zi este nesatisfacatoare, incearca sa traiasca intr-o lume fantastica pe care si-o creaza singuri (si in care cauta sa faca loc si religiei). Iar unificatorul intregii culturi moderne este numitorul comun al adorarii sinelui si al cultului confortului, care ucide orice gen de viata duhovniceasca.

Aceasta este doar o parte din «bagajul cultural» pe care omul de astazi il aduce cu sine atunci cand devine ortodox. Desigur, multi supravietuiesc ca ortodocsi, in ciuda trecutului lor; altii ajung la un adevarat dezastru duhovnicesc din pricina lui; multi insa raman infirmi sau cel putin nedezvoltati duhovniceste, pur si simplu fiindca nu sunt constienti si nu sunt pregatiti pentru cerintele reale ale unei vieti duhovnicesti.

Ca inceput pentru a face fata problemei (si, eventual, pentru a-i ajuta pe unii dintre cei ce au dificultati), sa cercetam pe scurt invatatura ortodoxa despre fi­rea omeneasca, asa cum a fost ea formulata de catre un profund scriitor ortodox din veacul al XIX-lea, un adevarat Sfant Parinte al vremurilor de pe urma – Episcopul Teofan Zavoratul († 1894). In lucrarea sa intitulata Ce este viata du­hovniceasca si cum sa ne pregatim pentru ea,acesta scrie:

Viata omului este complicata si cu multe laturi. [...] Fiecare latura are pro­priile facultati si trebuinte, propriile metode, lucrari si impliniri. Omul traieste doar atunci cand toate facultatile ii sunt in miscare si cand toate nevoile ii sunt implinite. Insa atunci cand doar o mica parte din aceste facultati este in miscare si doar o mica parte din nevoi ii sunt implinite – o asemenea viata nu mai este viata. [...] Omul nu traieste omeneste pana ce totul in el nu este in miscare. [...] Omul trebuie sa traiasca asa cum l-a zidit Dumnezeu, iar atunci cand nu traieste astfel, poate zice cu indrazneala ca nu traieste defel. [...][3]

In aceste cuvinte ale Episcopului Teofan putem deja identifica una dintre erorile comune cautatorilor vietii duhovnicesti de astazi: nu toate laturile firii lor sunt in miscare; ei cauta doar sa-si satisfaca anumite nevoi religioase [...] fara a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte nevoi ale lor (in special psihologice si emotionale) sau, mai rau: se folosesc de religie in chip nelegitim pentru a-si implini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni, religia este un lucru artificial, care nu a atins inca partea cea mai adanca din ei si, adeseori, un eveniment neplacut din viata lor sau chiar atractia fireasca fata de lume sunt de ajuns pentru a le spulbera universul de plastic si pentru a-i indeparta de religie. Uneori astfel de oameni, dupa o amara experienta de viata, revin la religie; insa cel mai adesea se pierd sau, in cel mai bun caz, raman infirmi sau sterpi“[4] .

Parintele Serafim a vazut aceasta traire religioasa de „plastic” in mod cat se poate de graitor atunci cand un tanar inchinator, care statuse o vreme la o alta manastire din America, a venit la Platina vorbind mereu despre Stareti, isihasm, Rugaciunea lui Iisus, adevaratul monahism, intelepciunea ascetica a Sfintilor Parinti. Intr-o zi, Parintele Serafim l-a vazut plimbandu-se prin imprejurimile manastirii si fredonand cantece rock, pocnind din degete si sarind in ritmul muzicii. Surprins, Parintele Serafim l-a intrebat daca nu vede vreo contradictie intre aceste lucruri si interesul sau pentru spiritualitate, dar tanarul a ridicat din umeri si a raspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradictie. Cand vreau spiritualitate, il pun pe Staret” - vrand sa spuna ca putea scoate oricand caseta cu muzica rock si sa puna o caseta cu Staretul sau tinand un cuvant duhovnicesc.

Parintele Serafim a inteles un lucru: faptul ca tanarul cu pricina putea sa-si compartimenteze viata in acest fel arata ca ceva lipseste din alcatuirea de temei a sufletului sau. Pentru a explica ce se intelege prin aceasta alcatuire facea referire din noula un fragment din Sf. Teofan Zavoratul:

Nu toate nevoile omului au aceeasi valoare, ci unele sunt mai inalte, iar al­tele mai joase; iar implinirea cumpanita a lor aduce omului pacea. Nevoile duhovnicesti sunt cele mai inalte, iar cand acestea sunt implinite, atunci este pace chiar daca celelalte raman neimplinite. Insa cand nevoile duhovnicesti raman neimplinite, atunci, chiar daca celelalte sunt implinite cu varf si indesat, pacea nu este cu putinta. Iata pentru ce implinirea lor este numita singurul lucru care trebuieste.

Atunci cand trebuintele duhovnicesti sunt implinite, ele il invata pe om cum sa puna in armonie cu ele si implinirea celorlalte nevoi, astfel incat nici ceea ce implineste sufletul, nici ceea ce implineste trupul sa nu ajunga potrivnic vietii duhovnicesti, ci sa o ajute; si atunci este o deplina armonie in om a tuturor mis­carilor si descoperirilor vietii sale, o armonie a gandurilor, simtirilor, lucrarilor, legaturilor si placerilor. Si acesta este Raiul![5]

„In zilele noastre”, sublinia Parintele Serafim, „principalul ingredient care lipseste din aceasta armonie ideala a vietii omenesti este ceea ce s-ar putea numi dezvoltarea emotionala a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori impiedica dezvoltarea duhovniceasca. Este starea omului care, crezand ca inseteaza dupa nevointe si dupa o inalta viata de rugaciune, abia daca este in stare sa raspunda la dragostea si prietenia omeneasca normala; caci de va zice cineva: Iubesc pre Dumnezeu, iara pre fratele sau uraste, mincinos este; ca cela ce nu iubeste pre fratele sau, pre carele l-a vazut, pre Dumnezeu, pre Ca­rele nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? (1 In. 4, 20).

La unii oameni defectul acesta exista in forma extrema; insa, ca tendinta generala, el este prezent intr-o oarecare masura la toti cei ce am fost crescuti in desertul emotional si duhovnicesc al vremurilor noastre.

Asa stand lucrurile, este nevoie adeseori sa ne smerim impulsurile si nevointele aparent duhovnicesti pentru a le testa prin disponibilitatea noastra umana si emotionala pentru ele. Asa se face ca, uneori, un duhovnic poate sa-si opreasca ucenicul de la citirea unor carti duhovnicesti si sa-i dea in schimb un roman de Dostoievski sau de Dickens ori sa-l indemne sa se familiarizeze cu anumite genuri de muzica clasica – si aceasta fara vreun scop «estetic» (caci poti fi «expert» in aceste domenii si chiar «bine dezvoltat emotional» fara a avea nici cel mai mic interes pentru nevointa duhovniceasca, ceea ce este tot o stare de dezechilibru), ci numai pentru a-i subtia si forma sufletul, facandu-l sa fie mai pregatit pentru intelegerea adevaratelor scrieri duhovnicesti”[6].

Cele spuse aici de Parintele Serafim despre duhovnici sunt si mai adeva­rate pentru parintii naturali, caci „formarea sufletului” trebuie sa in­ceapa din frageda pruncie. Cu prilejul unei prelegeri sustinute la pelerinajul Sf. Gherman din 1982, Parintele Serafim a dat parintilor cateva sfaturi practice de­spre cum sa foloseasca tot ce este pozitiv in lume spre binele copiilor lor:

„Copilul care, inca din primii sai ani de viata, a ascultat muzica clasica de buna calitate si si-a vazut sufletul sporit de ea, nu va mai fi atat de ispitit de ritmurile crude si de mesajul muzicii rock sau al altor forme contemporane pseudo-muzica, pe cat sunt copii crescuti fara o educatie muzicala. O astfel de educatie muzicala, asa cum au spus unii dintre Staretii de la Optina, subtiaza sufletul si il pregateste pentru primirea intiparirilor duhovnicesti[7]. Copilul educat cu literatura, dramaturgie si poezie buna si care a simtit efectul lor asupra sufletului – adica au ajuns sa-i placa – nu va cadea usor prada filmelor si programelor de televiziune contemporane sau romanelor de duzina care pustiesc sufletul si il abat de la calea crestina. Copilul deprins sa vada frumosul in pictura si sculptura clasica nu va fi atras cu usurinta de perversitatea artei contemporane si nici de stridentele produse ale publicitatii moderne si pornografiei.

Copilul care stie cate ceva din istoria lumii, mai ales din epoca crestina, si cum anume au trait si au gandit alti oameni, in ce greseli si capcane au cazut oamenii care s-au indepartat de Dumnezeu si de poruncile Sale, precum si ce viata slavita si plina de inraurire au dus atunci cand au fost credinciosi Lui – va discerne in privinta vietii si filosofiei vremurilor noastre, fara a se simti inclinat sa se ia dupa prima filosofie sau primul nou mod de viata pe care il intalneste. Una dintre problemele fundamentale cu care se confrunta educatia copiilor astazi este faptul ca in scoli nu li se mai da un sens al istoriei. Este primejdios si fatal sa lipsesti un copil de sensul istoriei. Aceasta inseamna ca el nu mai are capacitatea de a lua exemplu de la oamenii care au trait in trecut. De fapt, istoria se repeta mereu. O data ce iti dai seama de aceasta, devine foarte interesant de observatcum au raspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers impotriva lui Dumnezeu si care au fost urmarile si cum unii oameni si-au schimbat viata si au devenit exceptii, dand o pilda care este traita pana zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important si trebuie transmis copiilor.

In general, omul familiarizat cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care in Occident au aproape intotdeauna clare nuante religioase crestine – are mult mai multe sanse de a duce o viata ortodoxa normala si rodnica decat cineva care cunoaste doar cultura populara de astazi. Cel ce s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock si, in general, oricine crede ca poate combina Ortodoxia cu acel fel de cultura – va trebui sa treaca prin multa suferinta si va avea un drum greu in viata inainte de a ajunge un crestin ortodox cu adevarat serios, capabil de a-si impartasi credinta si altora. Fara aceasta suferinta, fara aceasta constientizare, parintii ortodocsi isi vor creste copiii doar pentru a-i lasa sa fie devorati de lumea contemporana. Cultura lumeasca de buna calitate, daca este primita cum se cuvine, subtiaza si dezvolta sufletul; cultura contemporana de masa nu face decat sa deformeze sufletul, sa-l faca infirm, impiedicandu-l de a avea un raspuns deplin si firesc la mesajul Ortodoxiei.

Astfel, in lupta noastra impotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea ni le ofera, tocmai pentru a trece dincolo de ele; orice lucru bun din lume, daca suntem destul de intelepti ca sa vedem, ne indreapta catre Dumnezeu si catre Ortodoxie, si tocmai de aceea trebuie sa ne folosim de el“[8].

Cu ani in urma, atunci cand a tinut pentru prima data „Cursul de supravi­etuire ortodoxa“, in 1975, Parintele Serafim a vorbit anume despre felul in care produsele superioare ale culturii pot ajuta copiii sa creasca cu o atitu­dine morala fata de sexualitate:

„In societatea prezenta, baietii, pe la varsta de 14-15 ani, stiu totul despre pacatele trupesti, mult mai mult decat stiau inainte chiar oamenii casatoriti. Ei stiu exact ce se petrece in filme, vad totul, iar atmosfera generala in care traiesc este una de ingaduinta. «De ce sa te lupti cu acest lucru?» se spune astazi. «Este ceva natural». Evident, sunt pregatiti pentru o viata de ingaduinta fata de pacat.

Unui asemenea baiat i se poate da dreptarul adevarului, care este castitatea, fecioria; insa aceasta este o masura foarte inalta si greu de atins, daca el nu are la dispozitie decat ideea abstracta a castitatii cu care sa se impotriveasca la toata atmosfera de senzualitate ce ii ataca nu doar mintea, ci si inima – iar tru­pul in mod direct. El vede pretutindeni panouri publicitare care il duc in ispita, iar revistele la care se poate uita sunt ingrozitoare; si toate acestea la un loc sunt mult mai puternice decat ideea singulara de a ramane curat. De fapt, toata lumea va rade de o asemenea idee, iar bietului baiat ii va fi foarte greu nu nu­mai sa reziste, dar si sa vada ca trebuie sa reziste ispitelor, fiindca totul ii arata contrariul, cu exceptia acelui mic adevar abstract ca trebuie sa fie curat. Ei bine, aici i-ar putea veni in ajutor literatura. [...]

Baiatul poate citi o carte precum David Copperfield, care descrie felul cum creste un baiat: nu este vorba despre vreun calugar sau un campion al nevointei, ci despre un baiat obisnuit care creste intr-o alta epoca. [...] Este intr-adevar o carte lumeasca, despre oameni care traiesc in lume – insa intr-o lume destul de diferita [de cea de azi]. Dintr-o data ai o alta perspectiva asupra lucrurilor: lumea nu a fost intotdeauna asa cum este acum; normele care predomina astazi tin de o anumita lume, dar mai exista si altele; si exista o alta lume, normala, in care desi sexualitatea este prezenta, ea are un rol bine definit. Parca te intaresti vazand ce era normal pe atunci si cum descrie Dickens cresterea acelui baiat si felul in care el se indragosteste. [...] Se simte stanjenit ori de cate ori se afla in prezenta fetei si nu-i trec defel prin cap ganduri murdare, pentru ca nu se petrece nimic de genul acesta; pe cand in romanele de astazi nu dai decat de asa ceva. Cartea prezinta o perspectiva mult mai inalta asupra iubirii, care este, fireste, indreptata spre casatorie, spre copii. Intreaga viata se leaga de aceasta si nicaieri in carte nu apare gandul ca ai putea avea o oarecare satisfactie de moment, pentru ca apoi sa treci la urmatoarea fata. David Copperfield viseaza tot timpul la aceasta femeie, cum va trai impreuna cu ea si cum va ajunge om mare in lume. Se intelege ca dupa casatorie va avea si legaturi trupesti, insa acasta se leaga de ceea ce urmeaza sa faca cu intreaga sa viata.

Repet, aceasta il intareste pe baiatul supus el insusi acelorasi ispite. Cand isi pune intrebarea: «Cum anume sa ma port cu o fata?» – o norma abstracta nu-l ajuta prea mult. Insa daca vede cum acest personaj fictiv, care insa ilustreaza cat se poate de autentic viata dintr-o alta epoca, era atat de stanjenit, de preocupat, de politicos, de idealist si de tandru, aceasta il inspira sa se poarte mai normal, dupa pilda trecutului. Pe de alta parte, intr-un asemenea roman vedem cat de multe fatete are intreaga problema a dragostei si sexualitatii, cat de complicat se impleteste ea cu intreaga fire omeneasca. Si chiar daca nu se propovaduieste Ortodoxia, totusi atmosfera cartii este imbibata de o suficient de mare cantitate de valori crestine, iar aceasta poate fi de mare ajutor baiatului la nivelul lui, nu la un nivel duhovnicesc, ci la nivelul vietii de zi cu zi in lume.

Totodata, Dickens transmite un simtamant extrem de cald al vietii, al legaturilor dintre oameni, simtamant care nu se mai da in scoala de azi. Si tocmai acest simtamant al legaturilor calde dintre oameni ar putea fi mai eficient in a-l pastra curat pe un baiat, decat a-i da dreptarul abstract al Ortodoxiei.

Caldura lui Dickens te poate ajuta sa-ti depasesti rationalismul marginit, mult mai mult decat ani intregi de argumentari, caci, chiar daca accepti adevarul, poti sa ramai la fel de rece, rationalist si insensibil cum erai si mai inainte. Simpla lectura a lui Dickens te poate face sa izbucnesti in lacrimi de recunostinta pentru ca ai adevarata religie a dragostei. Fervoarea si compasiunea lui Dostoievski te pot ajuta sa-ti depasesti iubirea de sine si suficienta. Chiar si un scriitor ca Thomas Mann, care nu are prea multa caldura si compasiune, te poate face sa intuiesti mai profund cat de ratacita este calea pe care a apucat viata occidentala”.

Cu acelasi prilej, Parintele Serafim a evocat un incident din tineretea sa, in care sufletul sau s-a format dupa dreptarul adevarului:

„Eram la colegiu si, inainte de a avea vreo sensibilitate fata de arhitectura, profesorul de germana[9] ne-a tinut intr-o zi o lectie, in timp ce ne plimbam printre doua cladiri construite la interval de vreo treizeci de ani, cam in acelasi stil spaniol. El ne-a intrebat: «Care este deosebirea dintre aceste doua cladiri? Priviti cu atentie: una are caramizi, are linii; cealalta este din beton, este plata, nimic. Una este calda, cealalta rece; una are in ea un simtamant omenesc, cealalta nu are nimic, este abstracta; prima este potrivita spre a fi locuita de oameni…» De aici am invatat o lectie importanta, si anume ca pana si un lucru mic, cum ar fi prezenta unor linii sau a unor mici ornamente la arhitectura victoriana, care nu au nici o utilitate – da o oarecare calitate. Astazi, ideea de a face ceva mai mult decat este strict necesar s-a pierdut. Utilitarismul, obsesia de a face lucruri practice sunt ucigatoare. Desigur, este mult mai ieftin sa faci lucrurile pur utilitarist, deci este cat se poate de logic; dar am pierdut foarte mult. Daca parintii sunt capabili macar sa arate unui copil ca: «Aceasta cladire este buna; cealalta nu este buna, este mai curand moarta» - o astfel de educatie de temelie il va ajuta sa nu mai creada ca tot ceea ce este modern, tot ce este recent este mai bun. Nu este vorba de un curs de arta, ci de un curs de viata, parte a cresterii pe care parintii si profesorii o pot da copiilor printre randurile educatiei oficiale. Aceasta cere un anume simt artistic. Dimpotriva, educatia contemporana din scoli accentueaza asprimea, raceala si incapacitatea de a judeca ce e mai bun si ce e mai rau - relativitatea totala, care il zapaceste pe om si-l ajuta sa se acomodeze cu lumea apostaziei. Trebuie sa existe o minima lupta constienta pentru a-l ajuta pe copil sa creasca cu altfel de influente”.

Din toate cele spuse mai sus ne putem face o impresie referitoare la seriozitatea cu care privea Parintele Serafim educatia copiilor si a tinerilor pe care Dumnezeu i-a incredintat lui spre purtare de grija.

In anul scolar 1981-1982, Theofil era in clasa a XII-a, iar Parintele Serafim se straduia sa-l invete gramatica engleza, gramatica rusa, literatura universala, cultura muzicala, istoria, muzica bisericeasca si tipicul bisericesc.

In acelasi an, Parintele Serafim a predat si un curs despre „Cum sa traim dupa conceptia ortodoxa“. O versiune mai extinsa a „Cursului de supravietuire” din 1975, acesta presupunea teste si lucrari. Primul indemn de a preda acest curs a venit in august 1981, cand un seminarist de la Jordanville, in varsta de 18 ani, a vizitat manastirea insotit de parintii sai. Parintii, care erau prieteni ai Fratiei de multa vreme, erau ingrijorati de viitorul fiului lor. Asemenea multor tineri de varsta lui, crescuti in societatea noastra moderna fragmentata, seminaristul era incapabil de a-si exprima si de a-si infrunta propriile emotii si idei si era foarte nesigur pe sine. Parintele Serafim nota:

„Nu vrea sa faca nimic altceva, decat sa se pregateasca pentru slujirea in Biserica; dar in acelasi timp este destul de speriat de depresia ce l-a afectat anul trecut la Jordanville (si care a tinut cateva luni), bazata pe inactivitate, pe neputinta de a aplica ceea ce citeste in cartile duhovnicesti la realitatea vietii sale etc. In momentul de fata este intr-o stare de «lehamite» si se teme (iar noi ii dam dreptate) ca fara o supraveghere stricta isi va pierde tot interesul pentru slujirea Bisericii”[10].

Afland aceste lucruri de la acel seminarist si de la parintii lui, parintii de la Platina avura o idee: sa-l lase sa stea la manastire si-si faca studiile acolo, sub indrumarea si calauzirea Parintelui Serafim. Dupa ce s-a rugat pentru aceasta si a primit Sfanta Impartasanie a doua zi, tanarul a acceptat propunerea. Parintele Serafim i-a scris Episcopului Lavru din Jordanville, intrebandu-l daca mai poate sa-si ia diploma de absolvire a seminarului in aceste conditii.

„Din cate stim noi despre el in ultimii ani“, scria Parintele Serafim, „pare a fi un baiat foarte inzestrat si motivat, care ar putea cu usurinta sa indeplineasca munca necesara; iar sub o supraveghere stricta, credem ca si problemele lui emotionale (legate probabil de imaturitate) se pot rezolva” [11].

Dupa unele discutii, profesorii de la Jordanville au acceptat propunerea Parintelui Serafim.

Curand, un alt seminarist de 18 ani de la Jordanville, George, a venit si el manastireaPlatina ca sa-si faca studiile aici. George provenea dintr-un mediu protestant si era din Redding. Fusese botezat chiar de catre Parintele Serafim. Familia lui facuse cunostinta cu Ortodoxia de la barbatul intalnit de Parintele Gherman la libraria din Redding.

Cu prilejul pelerinajului de vara din anul 1981, inca un tanar a venit sa stea la manastire: era un student pe nume Grigorie, care facea parte din asociatia ortodoxa de la Universitatea California din Santa Cruz. (In apartamentul lui Grigorie statuse Parintele Serafim cand fusese la Santa Cruz, in luna mai a ace­luiasi an.) Grigorie, un tanar serios, cu ochi albastri stralucitori si o claie de par roscat, se convertise recent la Ortodoxie de la Anglicanism si de la ceea ce nu­mea acum „harismanie“. Jinduise totdeauna dupa o viata de jertfelnicie si de apropiere de natura, iar cand a dat de Ortodoxie a indragit ideea retragerii monahale in pustie. La colegiu ducea cu elThebaida Nordului pretutindeni ca pe un manual de scoala. Cand a venit la manastire, in august, hotarat sa ramana, parintii au observat ca se ingrijea mereu de ceilalti si era foarte saritor, si de atunci au stiut ca dorinta lui pentru nevointa pustniceasca era una adevarata, nu doar o fuga egoista de lume. Grigorie avea si o minte nespus de agera. Era limpede ca aveau de a face cu inca un suflet tanar, gata de a fi umplut, de a primi o formatie ortodoxa. Grigorie a fost imbracat ca frate si a inceput noul an scolar la cursul Parintelui Serafim, „Cum sa traim dupa conceptia ortodoxa“.

La curs au participat in total sapte oameni, atat frati de manastire, cat si studenti mireni, dar au mai fost si alti tineri si tinere care veneau cu regularitate la prelegeri in week-end. In noua luni de zile s-a parcurs un material imens. Pa­rintele Serafim a dedicat destul de mult timp teologiei dogmatice si istoriei Bi­sericii, familiarizandu-si studentii cu viata si gandirea unui mare numar de Sfinti Parinti. In acelasi timp le-a predat mult din ceea ce ar fi invatat in mod normal in universitati, insa cu o perspectiva foarte clara, care dadea sens intregului. Intre personalitatile discutate la curs s-au numarat ganditori religiosi pre­cum Gioachino da Fiore, Martin Luther, Teilhard de Chardin; filosofii occiden­tali: Toma d’Aquino, Kant, Voltaire, Hegel, Marx, Rousseau si Proudhon; oameni de stiinta precum Copernic, Kepler, Lamarck, Lyell, Darwin si Haeckel; personalitati literare ca Homer, Dante, Milton, Samuel Richardson, Oliver Goldsmith, Henry Fielding, Daniel Defoe, Jonathan Swift, Jane Austin, Diderot, Byron, Puskin, Leontiev, Tolstoi, Cehov, Gogol, Poe, Dickens si Wordsworth; precum si politicieni si ganditori ca Iulian Apostatul, Oliver Cromwell, Boris Godunov, Petru I, Nicolae I (Ţarul favorit al Parintelui Serafim), Weishaupt, Babeuf, Bakunin, Fourier, Burke, Pobedonostev, Owen, Napoleon, Hitler, Donoso Cortes, Saint-Simon, Metternich si de Maistre. Parintele Serafim a discutat si despre operele multor pictori si sculptori, din antichitate pana la ultra­moderni. A vorbit si despre muzica Renasterii, Barocului, Clasicismului si Ro­mantismului, ca si despre noile canoane muzicale ce au urmat dupa aceea; pana si fenomenul contemporan Beatles a fost examinat dintr-o perspectiva ortodoxa.

Studentii Parintelui Serafim nici nu-si dadeau seama cat sunt de norocosi. Acesta era, de departe, cel mai profund curs pe care l-a sustinut vreodata Parintele Serafim si, din pacate, nu avea sa mai traiasca pentru a sustine un altul. Asa cum prea bine stia el insusi, o educatie atat de vasta asupra cunostintelor si experientei mondiale, intemeiata pe principii ortodoxe, a disparut practic in vremea noastra.

Pe langa cursul despre „Conceptia ortodoxa“, Parintele Serafim mai preda un curs de gramatica, poezie si compozitie engleza, iar Parintele Gherman pre­da un curs de istorie si literatura bisericeasca. Studentii faceau cam douaspre­zece ore de curs pe saptamana. In plus, cei doi seminaristi mai aveau alte zece ore de studiu supravegheat, pentru anul doi de seminar, folosind materialele tri­mise de parintii si profesorii de la Jordanville.

Citirea literaturii clasice era o parte insemnata din programul de pregatire. In septembrie 1981, Parintele Serafim consemna:

„Cei doi seminaristi ai nostri si-au inceput studiile «pre-teologice». Theofil isi da seama in sfarsit de impor­tanta unei educatii nereligioase ca pregatire pentru teologie (in momentul de fata il citeste pe Platon); iar – , dupa ce a citit doua piese de Puskin, a descoperit ca elementul lipsa din educatia lui era tocmai literatura lumeasca! Sindromul «saltului direct in teologie» pare a fi pricina multora probleme, atat in plan individual, cat si in Biserica luata ca intreg“[12].

Unul dintre tinerii seminaristi era incapabil de a se concentra sa citeasca mai mult de o pagina o data sau de a retine ceea ce a citit. Pentru el, Parintele Serafim a trebuit sa-si faca timp si sa-l puna in fiecare zi sa-i citeasca cu voce tare carti interesante precumCrima si pedeapsa, urmand apoi o scurta discutie. Aceasta, consemna el, „a avut imediat rezultate pozitive atat la nivelul intelegerii, cat si al interesului”. Intr-alta parte remarca despre acest curs de lectura orala: „Chestiunea «trezirii» ortodoxe pare a tine, uneori, de lucruri simple precum acesta“[13].

Parintele Serafim a alcatuit un plan pentru al treilea, al patrulea si al cincilea an de cursuri de seminar pentru cei doi baieti de la Jordanville, ce urma sa includa toate materiile principale ce se studiau atunci la Seminarul Sfanta Treime; dar a murit chiar inainte de a incepe al treilea an de studii.

Am pomenit deja cum parintii de la Platina si-au facut timp pentru formarea sufletelor noii generatii punandu-i pe studenti sa asculte muzica clasica. Insa astazi nu numai tinerii au trebuinta de o asemenea formare: majoritatea parintilor de astazi s-au format ascultand cele mai rudimentare forme de muzica. De aceea, cu prilejul pelerinajelor Sf. Gherman, toata lumea putea sa guste din cea mai rafinata cultura crestina prin intermediul auditiilor muzicalei ale parintilor. La pelerinajul din 1979, cand Parintele Serafim a tinut un curs despre prorociile lui Daniil, le-a pus participantilor un disc cuBanchetul lui Belsatar de Handel, inspirat din cartea lui Daniil. Iar in 1981, cand a tinut cursul despre Cartea Facerii, a pus Oratoriul Creatiei de Haydn. Parintele Gherman punea alte piese muzicale, mai ales de compozitorul sau favorit, Mozart, si apoi vorbea despre ele.

Chiar si forma moderna a artei filmului era folosita de Parintele Serafim ca mijloc de formare sufleteasca. Odata, explica el:

„Unii parinti spun: «Vai, lumea este atat de rea; refuz sa-mi las copiii sa mearga la filme, nu vreau sa aiba nimic de-a face cu lumea, vreau sa ramana curati». Dar oricum ar fi, acesti copii vor intra candva in lume, iar faptul ca sunt lipsiti de orice fel de dieta duşevni - adica de ceea ce hraneste partea de mijloc a sufletului – inseamna ca este foarte probabil ca ei sa ia tot ce le sta in fata, la intamplare. De aceea este mult mai bine sa alegem acele filme care cel putin nu au lucruri rele si nu provoaca inclinare spre pacat”[14].

In perioada de dupa Craciun, in anii 1980 si 1981, Parintele Gherman si Parintele Serafim au inchiriat un aparat de proiectie si au selectat cu grija pentru tineri cateva filme clasice, intre careHamlet (dupa Shakespeare), Nicholas Nickleby, Colinda de Craciun[15] , Documentele Clubului Pickwick si Anii de scoala ai lui Tom Brown (dupa Dickens).

In ciuda celor spuse mai sus de catre Parintele Serafim despre Charles Dickens, trebuie mentionat ca in primii sai ani de ravna ortodoxa fusese si el ca tanarul aspirant la monahism de la Muntele Athos, socotind lucrarile lui Dickens drept „sentimentalism victorian“. Acum insa, dupa ani deincalzire a ini­mii si redobandire a inocentei prin Ortodoxie, era liber sa apreciezeDocumentele Clubului Pickwick asa cum le apreciase si in adolescenta, cand statea pana tarziu in noapte si le citea pe sub plapuma. Cand a vazut si ecranizarea englezeasca a romanului cu un an inainte de a muri, s-a bucurat ca un copil, razand la umorul nevinovat al lui Dickens si plangand cand Dickens revenea la mesajul crestin.

Parintele Serafim a fost intrebat odata in legatura cu filmele care ilustreaza virtuti crestine.

„Sunt foarte multe”, a raspuns el, „dar acum nu se mai fac. Poate doar din cand in cand, dar sunt foarte rare. Filmele vechi, mai ales ecranizarile unor romane sau piese clasice, sunt adeseori foarte bine facute si au un sens. La Dickens totul este asa; este impregnat de crestinism. Nu vorbeste direct despre Hristos, dar este plin de dragoste. De pilda, in Documentele Clu­bului Pickwick, eroul, dl. Pickwick, este o persoana care refuza sa renunte la inocenta de a avea incredere in oameni. Pana la urma ajunge la inchisoarea da­tornicilor pentru ca avusese incredere in cineva. Acolo vine la el omul care il facuse sa intre in inchisoare si ii sedusese o ruda si care ajunsese acum el insusi in inchisoare. Dl. Pickwick plange pentru acel om si ii da bani ca sa-si cumpere de mancare, pentru ca omul nu avea cu ce sa-si ia hrana in inchisoarea datorni­cilor. Il vedem pe acest om, pe acest borfas care a profitat de toti, si o lacrima ne apare in ochi. In final, dl. Pickwick triumfa, tocmai pentru ca a avut incredere in oameni; si castiga pentru ca inimile oamenilor s-au schimbat.

Sunt multe filme vechi la fel ca acesta, care arata fie patimile oamenilor, fie inocenta lor sau felurite virtuti crestine. De fapt, romanele acestea din veacul al XIX-lea pe care se bazeaza filmele sunt cat se poate de aievea, de realiste.Ele ne arata cum sa traim o viata crestineasca normala, cum sa ne tinem in frau pa­timile care apar. Nu ne dau aceste lucruri la nivel duhovnicesc, dar prin ilustra­rea lor in viata si prin faptul ca au o intelegere a vietii fundamental crestina, sunt deosebit de benefice. Nu stiu nici un film facut astazi care sa fie la fel. Poate ca pe ici pe colo se mai gaseste cate unul, insa toate au devenit asa de ciudate. [...] De exemplu, Dickens te face sa te induiosezi fata de viata normala, de fiecare zi, pe cand un film recent precum E. T. te face sa te induiosezi fata de o ciudatenie care devine un fel de mantuitor.

Cred ca ar trebui sa cautam mai multe filme vechi. Pentru un grup – sa zicem un grup de la o biserica – ar fi foarte bine sa se adune la un loc si sa pri­veasca aceste filme vechi si ar fi bine mai ales pentru tineri“[16].

Pe langa proiectiile de filme la ocazii speciale, Parintele Serafim isi facea timp sa-i duca pe tinerii mireni aflati la manastire la spectacole de teatru clasic. Observand incercarile Parintelui Serafim de a forma tinerele suflete, Parintele Alexei Young isi aminteste:

„Uneori Parintele Serafim trecea pe la noi, in drum spre Ashland (Oregon) unde ii ducea pe fratii mireni sa vada felurite piese de teatru la Festivalul Shakespeare de acolo. Odata – sunt aproape sigur ca era la inceputul verii cand a murit – i-a dus pe baieti sa vada Romeo si Julieta, dupa ce mai intai o citisera si o studiasera. Cand mi-am exprimat surpriza ca ii ducea pe tinerii studenti sa vada o astfel de piesa, mi-a raspuns: «Dar de ce nu? Sunt si ei oameni si au sentimente si pasiuni la fel ca toata lumea. Este mai bine pentru ei sa vada asemenea lucruri in mod supravegheat si controlat, decat sa se chinuie singuri».

Aceasta era in deplina concordanta cu instructiunile pe care mi le dadea ori de cate ori venea Theofil la noi peste vara. «Lasa-l sa se uite la televizor, chiar si la telenovele, daca vrea, si du-l la filme. Theofil este fascinat de lume si este mai bine sa o scoata din sistemul sau acum. Dar ai grija sa vezi totul impreuna cu el si apoi sa discutati in amanunt astfel incat sa puna lucrurile intr-un context duhovnicesc corect». Atitudinea aceasta mi s-a parut si mie plina de intelepciune. El credea ca o mica doza regulata de lumesc poate actiona asemenea unui vaccin care sa duca in cele din urma la „imunitate” fata de atractiile lumesti.

Intr-un rand m-a rugat sa-l duc pe Theofil sa vada Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am facut. Altadata m-a rugat sa-l duc la Doctor Faustusde Marlowe, la Ashland. Cunostea foarte bine aceste opere si chiar mi-a dat indicatii ce «lectii» se pot invata din ele, ca sa le impartasesc lui Theofil. De fiecare data imi cerea un raport amanuntit despre cum a reactionat Theofil (sau altii), daca au «prins» esentialul.

Imi amintesc si cum il incuraja Parintele Serafim pe Michael Anderson [17] sa citeasca Platon si alti filosofi, discutand totul cu el in amanunt, pe masura ce Michael isi croia drum cu multa truda prin textele cu pricina. Parintele Serafim ii arata cum toate acestea se legau de Ortodoxie si de patristica. [...]. La fel era si cu muzica: destul de devreme ii spusesem ca mi se pare ca va trebui sa renuntam la Mozart etc, daca vrem sa luam in serios cresterea duhovniceasca. El mi-a raspuns: «Bietul de tine!» Parca il mai aud si astazi. Apoi mi-a explicat locul frumosului in lumea duhovniceasca si cum marea arta de orice fel lucreaza cu totalitatea firii duhovnicesti a omului. Era pentru prima data cand faceam cunostinta cu o asemenea idee. Mai tarziu am descoperit-o si eu la unii Sfinti Parinti si am impartasit-o adeseori si altora in anii urmatori. Insa pana atunci avusesem un punct de vedere cam «puritan»cu privire la aceste lucruri. [...]

“Multi ani dupa ce Parintele Serafim ne-a parasit am dat peste stihul acesta (2 Tim. 1, 7) si indata m-am gandit la el, caci imi parea ca rezuma chiar conceptia lui – sau, cel putin, ceea ce am trait eu: «Ca nu au dat noua Dumnezeu duhul temerii, ci al puterii si al dragostei si al intregii-cugetari». [...] in general, as zice ca oricine se deschidea fata de el – si, din nefericire, nu au fost prea multi – primea o adevarata comoara de intelepciune de la el. Insa toate acestea nu au fost prea mult pretuite inainte de a fi murit“[18].

Asemenea oricarui parinte, si Parintele Serafim suferea pentru copii aflati in grija sa. Fiecare suflet tanar pe care l-a ajutat sa se formeze, inclusiv ale celor nepomeniti in aceasta carte, avea propriile rani si cicatrice tainice. Unul dintre ei a fost un copil nedorit, crescut intr-o atmosfera lipsita de dragoste, fara tata, cu o mama dezechilibrata din punct de vedere religios; altul, chiar daca provenea dintr-o familie iubitoare, avea greutati in a se gasi pe sine pe masura ce se maturiza si nu-i mai avea pe parinti alaturi ca sa-l protejeze de durele realitati ale vietii; un alt tanar, care venea dintr-o familie dezorganizata si fusese mereu mutat cand la tata, cand la mama, avea rani inca nevindecate; iar un alt frate venise la manastire din iadul intunecat al drogurilor, crimei si magiei negre, de pe urma carora inca mai avea de suferit.

Adeseori, noaptea tarziu se intampla ca Parintele Gherman sa-l vada pe Parintele Serafim rugandu-se pentru tinerii acestia si pentru toti oamenii necajiti ce au intrat in viata sa: victime ale societatii moderne nihiliste, a carei esenta o identificase cu multi ani in urma. Baietii dormeau adanc in paturile lor, in vre­me ce Parintele Serafim, in biserica rece si intunecata, luminata doar de o lu­manare, se prosterna in fata Sfintei Mese. Plangand, implora pe Dumnezeu sa-i binecuvanteze, sa-i ocroteasca si sa-i tamaduiasca.

Fratii nu au stiut nimic de aceasta decat dupa ce Parintele Serafim a adormit: abia atunci si-au dat seama ce parinte adevarat avusesera in Parintele Serafim.

---

Note: [1] Sf. Vasile cel Mare, Epistole si scrieri alese, in Nicene and Post-Nicene Fathers, vol 8, pp. LXV, LXVII-LXVIII.

[2] Pr. Damaschin, „Friends, Byzantines, Countrymen”, in The Orthodox Word, nr. 137, 1987, p. 316

[3] Sf. Teofan Zavoratul, Sto est’ duhovnaiajizn’ i kak na neye nastroitia?, Man. Sf. Panteleimon, Moscova, 1914; retiparita la Holy Trinity Monastery, Jordanville, New York, 1962; trad engl., The Spiritual Life and How to Be Attuned to It, St. Herman Brotherhood, 1995, pp. 38-3B

[4] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, in Orthodox America, nr. 19, mai 1982, p. 9.

[5] Sf. Teofan Zavoratul, op. cit., pp. 95-96

[6] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, p. 9.

[7]In „Cursul de supravietuire”, Pr. Serafim spunea: „Stim ca Staretul Macarie de la Optina (1788-1860), inainte de a deveni calugar, canta la vioara. Evident, canta piesele muzicale din acea vreme, de pe la 1810. Ce se canta pe atunci in Vest? – Paganini, Mozart, Boccherini etc.”

[8] Serafim Rose, „Living the Orthodox Worldview”, pp. 168-169

[9] Este vorba probabil de Dr. Henry Cord Meyer, care a predat germana si istoria europeana la Pomona. Meyer era mentorul academic al specialistului in istorie Kaizo Kubo, care il admira foarte mult. Este acelasi profesor mentionat si la inceputul acestei carti, care era plecat pentru un an de la Pomona cand s-a petrecut tragedia lui Kaizo.

[10] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Episcopul Lavru, 31 august 1981.

[11] Ibid

[12] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 19 septembrie 1981; in Lefters from Fr. Seraphim, p. 225.

[13] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 4 februarie 1982; in Letters from Fr. Seraphim, p. 230.

[14] Transcriere dupa „Orthodox Survival Course”, despre filosofia apuseana, 1975.

[15] Versiunea britanica din 1951, cu Alastair Sim in rolul lui Scrooge.

[16] Raspunsuri la intrebari dupa prelegerea Parintelui Serafim Rose „Living the Orthodox Worldview”, sutinuta in cadrul pelerinajului de vara Sf. Gherman, 1982.

[17] Tatal seminaristului George, despre care s-a vorbit mai sus.

[18] Scrisoarea Pr. Alexei Young catre autor, 2 ianuarie 1991.

(in: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe

Sfanta Taina a Botezului

Sfantul Botez este Taina prin care omul, prin intreita afundare in apa in numele Prea Sfintei Treimi,

dobandeste iertare de pacatul stramosesc si de toate pacatele facute pana atunci (in cazul in care cel

botezat este matur), se naste din nou duhovniceste si devine membru al Bisericii lui Hristos. Botezul

este numit si „usa tainelor", fiindca numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu dupa har si madulare

vii ale trupului Sau mistic si numai astfel, botezati fiind, putem primi si celelalte Taine.

Botezul este intemeiat ca Taina de Mantuitorul prin cuvintele: „Mergand, invatati toate neamurile,

botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" (Matei 28,19).

Sfanta Scriptura prezinta un singur element de savarsire a botezului si anume apa (Ioan 3,5). Aceasta

apa trebuie sa fie curata si sfintita de catre preot inainte de inceperea randuielii propriu-zise. Practica

aceasta se pare ca a fost adoptata inca din timpurile Bisericii apostolice.

Formula care se rosteste cu aceasta ocazie este: Se boteaza robul lui Dumnezeu (numele) in numele

Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in timp ce catehumenul este cufundat de trei ori in apa,

desemnand cele trei zile cat a stat Mantuitorul in mormant.

Savarsitorul Tainei este insusi Domnul Hristos, pe care slujitorii cei vazuti ai Tainei, episcopul sau

preotul, Il invoca. Insasi formula centrala a botezului arata aceasta: „Se boteaza..." si nu „Te botez

...", adica Hristos boteaza prin mana preotului. In cazuri de exceptie, cand cineva este in pericol de

moarte si nu este botezat, Biserica a randuit ca aceasta Taina sa fie savarsita de orice crestin ortodox,

cufundandu-l in apa de trei ori si rostind: Se boteaza robul lui Dumnezeu (numele) in numele Tatalui

si al Fiului si al Sfantului Duh. Daca primitorul Tainei Traieste, Botezul poate fi continuat dupa

obisnuita randuiala, de catre preot, fara a mai rosti formula.

Primitorii acestei Taine sunt toti oamenii, indiferent de varsta (Ioan 5,6). Copiii, dupa cum stim, nu pot

marturisi credinta, dar Sfanta Scriptura ne da exemple cand, pentru credinta altora, unii au dobandit

vindecarea. Urmare a acestor argumente, Biserica a randuit nasia, bazandu-se pe Sfanta Scriptura:

„Oricine va primi in numele Meu pe acesti copii, pe Mine Ma primeste, si oricine Ma primeste, nu pe

Mine Ma primeste, ci pe Cel ce M-a trimis" (Matei 18,5). Cuvintele acestea se refera la cel botezat in

numele lui Hristos.

Sfintii Apostoli au botezat si pe cei maturi, dar si pe cei mici, chiar si familii intregi (Corneliu sutasul,

vaduva Lidia, Stefana). Despre toti acestia Sciptura spune ca s-au botezat ei si casa lor.

Traind cu convingere adevarurile de credinta ale Bisericii, sa staruim intru predicarea a ceea ce

Mantuitorul ne-a poruncit: un domn, o credinta, un botez (Efeseni 4,5).

Taina Mirungerii

Taina Mirungerii este lucrarea sfanta, instituita de Hristos, prin care cel botezat se impartaseste de

darurile Duhului Sfant, pentru sporirea si intarirea in viata duhovniceasca.

Aceasta Taina se savarseste in timpul oficierii Tainei Botezului, imediat dupa scoaterea pruncului din

apa. in Biserica Ortodoxa administrarea acestei taine se face odata cu slujba Botezului, pentru a-i oferi

celui botezat - chiar prunc fiind - darurile lucratoare ale Duhului Sfant. in Biserica Catolica aceasta

Taina se numeste „confirmare" si se administreaza la 14 ani, considerandu-se ca atunci adolescentul

crestin este constient de Taina pe care o primeste.

Materia (Sfantul Mir) este untdelemnul amestecat cu mirodenii, pregatit dupa o randuiala speciala in

Joia Mare (Saptamana Patimilor) si sfintit de catre episcopii unei Biserici locale. Sfintirea Sfantului Mir

de catre episcopii unei anumite Biserici locale este tocmai manifestarea autocefaliei acelei Biserici

Ortodoxe. Prin multimea mirodeniilor din care este facut, el inchipuie multimea si diversitatea darurilor

si a puterilor Duhului Sfant. Sfantul Mir e folosit nu numai in Taina Mirungerii, ci si in sfintirea

antimiselor si a bisericilor.

Lucrarea propriu-zisa a acestei Taine consta din ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat, facandu-i-se

semnul sfintei cruci pe mai multe parti ale trupului, cu rostirea formulei: „Pecetea darului Duhului

Sfant. Amin". Prin aceasta ungere se pune in valoare si trupul omului, care prin simturi, dorinte si prin

toate faptele lui, este colaborator al sufletului. Precizam ca Taina Mirungerii, ca si Taina Botezului, are

caracter unic, caci nu ne putem impartasi de ea decat o singura data in viata. Dupa canoanele Bisericii

Ortodoxe, aceasta Taina nu se repeta, chiar daca se obisnuiste ca cei care s-au lepadat de credinta

crestina sau au parasit Sfanta Biserica si vor sa se intoarca din nou la ea, sa fie iarasi unsi; aceasta nu

inseamna o repetare a sfintei Taine, ci doar o reintarire in dreapta credinta.

Ungerea aceasta este, deci, semnul darului Duhului Sfant, care s-a pogorat in chip vazut asupra

Mantuitorului si asupra Sfintilor Apostoli si care, acum, este pecetea care ni se da si noua, dupa botez,

in chip nevazut. Prin mirungere, noul botezat este acum crestin adevarat si deplin, un nou Hristos,

adica „uns" al Domnului, caci, cuvantul Hristos inseamna uns.

DICTIONAR:

Antimis = obiect liturgic confectionat dintr-o bucata de panza de in sau de matase care simbolizeaza

mormantul si giulgiul in care a fost infasurat Mantuitorul. Fara antimis nu poate fi oficiata Sfanta

Liturghie.

Taina Pocaintei

Pocainta - prin mijlocirea unor manifestari vazute din partea credinciosul si a preotului in Biserica,

credinciosul obtine harul iertarii pacatelor de la Dumnezeu. Cine face pacatul - a zis Mantuitorul - este

rob al pacatului (Ioan 8,34). Mantuirea din robia pacatului inseamna eliberare. Iata de ce spunem si

marturisim intr-o multime de rugaciuni ca Iisus Hristos este eliberatorul si Mantuitorul lumii. Pentru ca

El, prin adevarul si harul Sau curatitor si sfintitor ne face curati de pacate si astfel liberi. In slujba

acestei curatiri si eliberari sufletesti sta pocainta crestina cu elementele ei esentiale: cainta,

marturisirea si dezlegarea pacatelor.

Spovedania pacatelor aduce cu sine linistire constiintei, cercetarea, fericirea si apropierea de

Dumnezeu. Cea mai frumoasa marturisire a pacatelor o face Proorocul David in Psalmul 50.

Proorocul Isaia vorbeste despre pocainta aprins si cu putere ca un trimis al lui Dumnezeu: „Cel ticalos

sa lase calea lui si omul cel nedrept vicleniile lui si sa se intoarca la Domnul Dumnezeu cel bogat in

iertare si atunci se va indura de el" (Isaia 57,7).

Cum sa se faca pocainta ne-a aratat Mantuitorul. Exemplul clasic al pocaintei in Evanghelia

Mantuitorului ni-l prezinta parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-24). In aceasta parabola avem toate

elementele unei pocainte complete: Omul pacatos, recunoasterea si marturisirea pacatelor,

convertirea, rugaciunea de iertare, cainta, hotararea de indreptare, parintele care primeste pocainta si

iarta pe pacatos. Ea oglindeste tot ceea ce putem desemna ca fiind o pocainta evanghelica integrala.

Tinta superioara a pocaintei este perfectiunea morala si spirituala.

Pocainta evanghelica se incoroneaza cu iertarea pacatelor. Acesta este specificul crestin al Sfintei

Taine a Pocaintei, caci realitatea de la care plecam, in adevarata pocainta, este pacatul, iar efectul la

care vrem sa ajungem este iertarea pacatelor.

In contextul acestei adevarate pocainte, credinciosul trebuie sa traiasca o autentica viata crestina,

desavarsindu-se prin rugaciune, post, milostenii, lacrimi de cainta, dragoste frateasca si altele.

Vremea pocaintei este limitata la viata pamanteasca. Prin moarte, pacatosul intra intr-o stare in care

nu mai poate face nimic pentru mantuirea sa, nadajduind doar in milostivirea lui Dumnezeu si in

rugaciunile pe care le face pentru el Biserica si, in Biserica, toti cei care l-au iubit.

Din toate cele prezentate mai sus, ca si din cuprinsul invataturii Bisericii Ortodoxe, reiese clar ca

pocainta este o lucrare dumnezeiasca mantuitoare.

Sfanta Impartasanie

Sfanta impartasanie este Taina Bisericii care constituie centrul cultului crestin. Prin aceasta taina se

realizeaza in mod real unirea credinciosului cu Iisus Hristos, prin primirea (impartasirea) cu Trupul si

Singele Sau, sub forma painii si a vinului.

Impartasania se mai numeste si Euharistie (multumire, recunostinta) si Cuminecare (comuniune,

legatura), cuvinte care pun in evidenta faptul ca prin ea, credinciosul se impartaseste de insusi

Mantuitorul Hristos, prin Sfantul Trup si Singe al Sau si, in acelasi timp comuniune reala cu toti cei

ce se impartasesc si traiesc in Hristos, cu toti cei ce sunt madulare vii ale Trupului Sau, care este

Biserica Sa, atat cei din lumea de aici cat si cei trecuti in lumea de dincolo. Mantuitorul Hristos a

instituit aceasta taina la Cina cea de Taina*, cand „a luat Iisus paine si binecuvantand, a frant si le-a

dat lor (ucenicilor) si a zis: Luati, mancati, acesta este Trupul Meu. Si luand paharul, multumind, le-a

dat si au baut din el toti. Si a zis lor: Acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se

varsa" (Marcu 14, 22-24). Prin aceste acte Iisus Hristos pune temelia cultului crestin, care ne

prilejuieste si noua, celor de astazi, sa fim partasi, in chip nesangeros - dar in mod real, nu doar

simbolic sau ca o comemorare - la jertfa singeroasa pe care a adus-o pe Golgota, prin moartea pe

cruce, dar si sa iesim din moarte, cu moartea Sa pe moarte calcand, primind viata Sa ca izvor al vietii

noastre vesnice.

Aceasta temelie reprezinta pentru fiecare in parte si pentru toti impreuna participarea actuala, aici si

acum, in viata noastra pamanteasca, la viata lui Hristos, ca madulare vii ale trupului Sau mistic. De

aceea Taina Euharistiei este nu numai lucrarea tainica, de neinteles, dar reala in care noi traim in

Hristos si Hristos traieste in noi, ci este si Taina Bisericii, caci toti cei ce traim in Hristos devenim un

singur trup unit in Duhul Sfant, devenim Trupul Sau, care este Biserica. Prin impartasirea cu vrednicie

cu Hristos noi nu suntem doar sfintiti, curatati si pregatiti pentru o mantuire viitoare, ci suntem deja

partasi - in mod nedeplin, ca o pregustare, dar deja partasi ai acestei mantuiri, partasi ai vietii in

Hristos, partasi ai imparatiei lui Dumnezeu, partasi ai lumii de aici la lumea de dincolo.

De aceea Sfanta Liturghie, slujba in care se oficiaza aceasta taina, este numita si Cerul pe pamant, nu

pentru ca folosim cuvinte frumoase, poetice, ci pentru ca, in mod real, in Sfanta Liturghie are loc o

strapungere a timpului si vietii pamantesti de catre conditia vietii de dincolo. Pregatirea pentru

primirea Sfintei impartasanii se face atat prin post si rugaciune, cat si prin marturisirea pacatelor

(Taina Spovedaniei) si impacarea cu toti (iertarea), iar in ziua respectiva, inainte de impartasanie nu

se va manca nimic. Actul impartasirii are loc, de obicei, in timpul Sfintei Liturghii, dupa ce preotul zice:

"Sa luam aminte! Sfintele, sfintilor", iar strana raspunde: "Unul sfant, Unul Domn, Iisus Hristos, intru

marirea lui Dumnezeu: Tatal, Amin!". Atunci credinciosii care sunt pregatiti (au postit, s-au spovedit si

au dezlegare de la preot pentru a se impartasi, s-au impacat cu toti si au iertat, cerand iertare) vin in

fata altarului, la usile imparatesti si primesc Sfanta impartasanie.

DICTIONAR: Cina cea de Taina = ultima cina luata de Hristos cu ucenicii Sai, in joia dinaintea patimilor. Se

numeste de Taina, tocmai pentru ca instituie aceasta taina, prin care trupul si sangele lui Hristos se ofera spre

mancare lumii, care devine Biserica, sub forma painii si a vinului euharistice.

Taina Preotiei (Hirotonia)

Preotia este Taina in care, prin punerea mainilor episcopului si prin rugaciune, se pogoara harul divin

asupra candidatului, de parte barbateasca, anume pregatit, sfintindu-l si asezandu-l in una din treptele

ierarhiei bisericesti diacon, preot sau episcop impartasindu-i puterea de a invata pe oameni cuvantul

lui Dumnezeu, de a-i sfinti prin Sfintele Taine si ierurgii si de a-i conduce pe calea mantuirii. Datorita

acestui inalt scop, Taina Preotiei este de o importanta covarsitoare. Preotul, dupa cuvantul

Mantuitorului, este „lumina lumii" si „sarea pamantului" si ca atare viata lui personala trebuie sa fie de

o moralitate exemplara, facandu-se pilda pastoritilor sai.

Comportamentul sau trebuie sa fie de asa fel incat oamenii, vazand faptele lui, sa preamareasca pe

Dumnezeu, iar el sa poata zice pastoritilor sai ca sfantul apostol Pavel: „Fiti urmatori mie precum si eu

lui Hristos" (I Cor XII). Preotia este o lucrare de temelie in Biserica, caci prin ea se prelungeste pana la

sfarsitul veacurilor preotia Mantuitorului. Fara preotie nu exista Taine si fara Taine nu se impartaseste

harul dumnezeiesc, iar fara har nu se poate primi mantuirea. Preotii, constienti de misiunea deosebita

pe care o au, trebuie sa lucreze cu timp si fara timp spre a ingriji de oile cele cuvantatoare ale lui

Hristos. Sfantul apostol Pavel, in consfatuirea ce a avut-o cu pastorii Bisericii din Milet si Efes, le

atrage atentia asupra marii raspunderi in fata lui Hristos, zicandu-le: „ Luati aminte de voi si insiva si

de toata turma peste care Duhul Sfant v-a pus episcopi ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu pe care a

castigat-o cu insusi sangele Sau " (Fapte XX 28). Iar credinciosii sunt datori sa se poarte cu deosebit

respect fata de preoti si sa asculte de dansii, caci Mantuitorul a spus: „ Cel ce va asculta pe voi, pe

mine Ma asculta si cel ce se leapada de voi, de Mine se leapada, si de Cel ce M-a trimis pe Mine"

(LucaX 16).

Preotii primesc harul si puterea preoteasca de la Hristos. Harul impartasit prin hirotonie leaga pentru

totdeauna pe cel hirotonit de preotie, asa ca aceasta Taina nu numai ca nu se repeta, ci ea nu se

poate pierde niciodata, incat cel ce a fost o data hirotonit nu mai poate deveni mirean. El poate fi oprit

din slujirea sa de catre episcop, in cazul unor grave abateri, prin depunere sau caterisire, dar harul

preotiei nu-i poate fi luat.

Preotia este prin urmare o sfanta taina, intemeiata de insusi Mantuitorul Hristos, mai inainte de

inaltarea Sa la cer, spre a-i continua opera de mantuire. Prin pregatirea moral-intelectuala speciala,

dar mai ales prin harul lui Dumnezeu Cel nevazut, transmis prin Taina Hirotoniei, persoana preotului

este investita sa invete, sa sfinteasca si sa conduca pe credinciosi, in masura conferita de treapta

ierarhica ce i se confera prin hirotonie. Deci slujirea preotiei nu este de la oameni si nu se intemeiaza

pe puterea oamenilor, ci este de la Dumnezeu si se intemeiaza pe porunca lui Dumnezeu. De aceea

nimeni nu-si poate lua singur cinstea de a fi preot, daca nu estre chemat de sus (Evrei V 4) dupa cum

nimeni nu poate invata cuvantul lui Dumnezeu daca nu este trimis (Romani X15) pentru ca nu toti

sunt apostoli, nu toti sunt invatatori si nu toti sunt pastori (Efeseni IV 11-12), si, zicem noi, nu toti pot

fi preoti.

De aceea, mirenii trebuie sa cinsteasca ierarhia bisericeasca, iar diaconii, preotii si episcopii trebuie sa fie in

permanenta constienti de misiunea cereasca pe care o au in lume si de responsabilitatea fata de credinciosii pe

care ii pastoresc, caci ei sunt, dupa cum spune sfantul apostol Pavel: „slugi ai lui Hristos si iconomi ai Tainelor

lui Dumnezeu" (ICorinteni IV1).

Taina Cununiei

Cununia sau Nunta este una din cele sapte Sfinte Taine, anume aceea in care unirea conjugala se

consfinteste, se binecuvinteaza si devine Taina, caci „Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si

in Biserica"(Efeseni 5,32). intrucat Taina este o lucrare sfanta in care, printr-un semn vizibil, este

impartasit credinciosilor harul nevazut al lui Dumnezeu, este de folos sa intelegem continutul acestei

slujbe care ridica unirea dintre un barbat si o femeie la rangul de Sfanta Taina.

Mult prea des casatoria este privita in aspectul ei exterior, functional, ca o institutie naturala sau

sociala si terestra. Biserica insa, instituind Cununia ca Taina, marturiseste ca mirii primesc prin slujba

cununiei harul unitatii, harul dumnezeiesc care ii uneste pe cei doi, pentru a se implini unul prin

celalalt si impreuna, unul prin celalalt, sa implineasca scopul vietii pamantesti: „sa va faceti partasi

dumnezeiestii firi" (II Petru 1,4). Viata prozaica de zi cu zi acopera de multe ori caracterul tainic al

casatoriei, aceasta unitate a doua persoane, prin care unul se reveleaza celuilalt si, prin aceasta

revelare reciproca in iubire, fiecare devine capabil de a primi revelarea lucrarii si prezentei lui

Dumnezeu, revelarea persoanei sale si a celei iubite in adancimea iubirii si ocrotirii lui Dumnezeu.

Viata pamanteasca este locul si timpul in care fiecare om descopera drumul spre viata vesnica, devine

capabil de a se impartasi de vesnicia iubirii lui Dumnezeu sau, dimpotriva, se inchide in propriul

egoism si, nedescoperind iubirea, se face partas mortii vesnice.

Cununia este totodata Taina celor doi tineri care isi unesc vietile, pentru a se desavarsi unul prin

celalalt, a deveni o singura fiinta, ramanand totusi doua persoane, dupa chipul Sfintei Treimi:

Dumnezeu este Unul in fiinta si intreit in persoane -Tatal, Fiul si Sfantul Duh - Unul si Trei deopotriva,

in acelasi chip cei doi soti devin o singura fiinta, fiind doua persoane. Iubirea dintre soti, care este o

partasie la iubirea lui Dumnezeu, este cea care realizeaza unitatea dintre cele doua persoane intr-o

singura fiinta. Iubirea umana este transfigurata din ordinea trupescului in cea a duhului, este curatita

de intinaciunea pacatului si este restaurata in harul dumnezeiesc, este sfintita, pentru a putea fi

induhovnicita si partasa la iubirea curata a lui Dumnezeu. Momentul central al slujbei este incununarea

mirilor, cand se cere de la Dumnezeu pentru miri sa ii incununeze „cu slava si cu cinste", atribute ale

Duhului Sfant. De aceea, o legatura dintre barbat si femeie nesfintita prin Taina Cununiei este pacat,

pentru ca iubirea este necuratita de patimi, ramane trupeasca si nedemna de a fi partasa la sfintenia

iubirii lui Dumnezeu.

Sfantul Maslu

Sfanta Taina a Maslului este lucrarea prin care o persoana, prin rugaciunile preotilor si ungerea cu

untdelemn sfintit, primeste harul tamaduirii, al mangaierii, al intaririi in purtarea cu vrednicie a

incercarii ce a venit asupra sa si al iertarii de pacate.

Sfantul Iacob vorbeste despre Sfantul Maslu, zicand: „Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii

Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-1 cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea

credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica si de va fi facut pacate i se vor ierta lui" (Iacob

5, 14-15).

Sfantul Maslu a fost instituit de Mantuitorul, practicat de Sfintii Apostoli si de Biserica prin slujitorii ei

sfintiti.

Sfantul Maslu se savarseste fie la Biserica, fie la casa bolnavului. in ceea ce priveste timpul, se face

oricand este nevoie. Se obisnuieste insa sa se faca Sfantul Maslu in zilele de luni, miercuri si vineri si

in timpul posturilor de peste an. Dupa randuiala Sfintei Biserici, Sfantul Maslu se savarseste de sapte

preoti, dupa numarul celor sapte daruri ale Duhului Sfant, despre care vorbeste proorocul Isaia (cap.

11,2-3). La nevoie, Sfantul Maslu poate fi savarsit si de mai putini preoti, pana la cel putin doi.

Cand Maslul se face la casa bolnavului, atunci acesta trebuie sa fie spovedit si impartasit.

Untdelemnul sfintit la Sfantul Maslu, cu care este uns bolnavul, este simbol al indurarii divine si

totodata medicament, mijloc de insanatosire, avand o intrebuintare foarte veche, amintita si in Sfanta

Scriptura (Luca 10,34; Marcu 6,13). Acest untdelemn se poate pune in candela sa arda, poate fi folosit

la miruit sau se poate amesteca cu faina de la Maslu si sa se faca painisoare din care se da bolnavului

sa manance.

Efectele Tainei Sfantului Maslu - vindecarea bolilor trupesti si usurarea sufleteasca - depind de

credinta celui ce primeste aceasta Taina, dupa cuvantul Mantuitorului: „Fie voua dupa credinta

voastra" (Matei 9,29).

Biserica, folosind Sfanta Taina a Maslului pentru ocrotirea sanatatii trupesti si sufletesti a

credinciosilor, nu exclude consultarea medicala si folosirea medicamentelor in caz de boala, ci prin

aceasta Taina vrea sa-i apropie pe credinciosi de Hristos care da vindecarea, iar bolnavul devenit

sanatos trupeste si sufleteste, prin binefacerile Sfantului Maslu, poate trai o viata curata.

ierod. Iustin TANASE

Niciodata nu judeca pe nimeni

     
 Un doctor intrase grăbit în spital, după ce fusese telefonat pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât mai curând posibil, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie. L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, aşteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat:
     - "De ce v-a luat aşa mult timp să veniţi? Nu ştiţi că viaţa fiului meu este în pericol? Nu aveţi simţul responsabilităţii?"
      Medicul a zâmbit şi a spus:
     -  "Îmi pare rău, nu eram în spital, şi am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul. Iar acum, mi-aş dori să vă calmaţi, pentru a-mi putea face treaba."
     - "Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-aţi calma? Dacă propriul fiu v-ar muri acum, ce aţi face??" a spus tatăl furios.
     Doctorul a zâmbit iar şi a răspuns:
     - "Voi spune ceea ce Iov a zis în Cartea Sfântă: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului, binecuvântat fie Numele Domnului."- Doctorii nu pot prelungi viaţa. Duceţi-vă şi mijlociţi pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu."
     - "A da sfaturi când nu suntem îngrijoraţi e foarte uşor", a murmurat tatăl.

      Operaţia a durat câteva ore, după care medicul a ieşit fericit.
     - "Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!" Şi fără să aştepte răspunsul tatălui, şi-a văzut de drum, fugind. "Dacă aveţi vreo întrebare, întrebaţi-o pe asistentă!"
     - "De ce este aşa arogant? Nici nu a aşteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu", a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă la câteva minute după ce medicul plecase.
      Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe faţă:
     - "Fiul său a murit ieri într-un accident de maşină, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operaţia fiului tău. Iar acum, că a salvat viaţa fiului tău, a plecat fugind pentru a termina înmormântarea fiului său."

NICIODATĂ NU JUDECA PE NIMENI, deoarece niciodată nu ştii cum e viaţa unora, sau ce se întâmplă, sau prin ce trec.

              Viaţa    

Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:

- Ce este rău cu mine? De ce nu-mi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?

Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:

- Cum e aceasta sticlă?

- Este pe jumătate goală!

- Vezi, i-a mai spus călugărul, eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.

Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumosi, mai bogaţi şi mai buni.

         Există răul?

Un profesor universitar a provocat studenţii lui cu această întrebare:

- Dumnezeu a creat tot ce există?

Un student a răspuns curajos:

- Da, El a creat tot ce există.

Profesorul a răspuns:

- Dumnezeu a creat tot?

- Da domnule, a replicat studentul. 

Profesorul:

- Dacă Dumnezeu a creat totul, a cre-at deci şi răul pentru că răul există. Şi după principiul cercetărilor noastre care definesc ceea ce suntem, deci Dumnezeu e rău!

Studentul rămase tăcut în faţa unui astfel de răspuns. Profesorul era foarte mândru de el şi se fălea în faţa studenţilor că încă odată a dovedit că credinţa în Dumnezeu este un mit.

Un alt student se ridică şi spune:

- Pot să vă întreb ceva, domnule?

- Bineînteles, a răspuns profesorul. 

Studentul:

- Domnule, frigul există?

- Ce întrebare mai e si asta? Bineînţeles că există! Nu ţi-a fost niciodată frig? a replicat profesorul.

Tânărul răspunse:

- De fapt domnule, frigul nu există. După legea fizicii ceea ce considerăm ca frig este în realitate absenţa căldurii. Toate fiinţele sau obiectele transmit energie. Căldura e produsă de un corp sau o parte din materie care transmit energie. Zero absolut (-460°F) este absenţa totală de căldură; toată materia devine inertă şi incapabilă de a reacţiona la această temperatură. Frigul nu există. Noi am creat acest cuvânt pentru a descrie ceea ce simţim când nu avem o sursă de căldură.

Studentul a continuat:   

- Domnule, întunericul există?

Profesorul a răspuns:

- Bineînţeles că există!

Studentul:

- Vă înşelaţi din nou domnule. Întunericul nu există nici el. În realitate întunericul este lipsa de lumină. Putem să studiem lumina dar nu şi întunericul. De fapt putem să studiem lumina utilizând prisma lui Newton pentru a fragmenta lumina albă în mai multe culori şi studia diversele lungimi de undă ale fiecărei culori. Nu puteţi măsura întunericul. O simplă rază de lumină poate pătrunde în lumea întunericului şi o poate ilumina! Cum puteţi şti cât spaţiu ocupă întu-nericul? Măsuraţi cantitatea de lumină prezentă, nu-i aşa? Întunericul este un termen inventat de om ca să descrie ceea ce se întamplă când nu e lumina.

În final, tânărul întreabă din nou profesorul:

- Domnule, răul există?

Acum, profesorul, incert răspunse:

- Bineînţeles, am afirmat-o deja. Îl vedem manifestându-se în fiecare zi. Este în exemplele de inumanitate de fiecare zi a unuia împotriva celuilalt. Este în multitudinea de crime şi de violenţe peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul. 

Studentul răspunse:

- Răul nu există domnule, sau cel puţin nu există prin el însuşi. Răul este pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu în sinele nostru. El este ca întunericul şi frigul, un cuvânt utilizat de om ca să descrie absenţa lui Dumnezeu în sine însuşi. Dumnezeu nu a creat răul. Răul nu este ca şi credinţa sau dragostea, care există ca şi lumina sau căldura. Răul este rezultatul a ceea ce se întâmplă când omul nu-l are pe Dumnezeu în inima sa. E ca şi frigul când nu e nici o sursă de căldură, sau întunericul care se instalează când nu e nici o rază de lumină.

     Profesorul se aşeză învins. 
     Numele tânărului student? ALBERT EINSTEIN